Vizită neașteptată și șocul unei revelații interzise
Am ajuns la fiica mea fără să anunț și am aflat ce nu voiam să știu.
Câteodată, crezi că fericirea stă în sănătatea și stabilitatea copiilor tăi. Mă consideram norocoasă: un soț iubitor, o fată crescută, nepoți dragi. Nu eram bogați, dar casa noastră era plină de armonie. Ce mai puteam dori?
Andreea s-a măritat tânără, la 21 de ani, cu un bărbat de 35. N-am obiectat: avea un loc de muncă stabil, un apartament în București, un caracter liniștit. Nu un student nepăsător, ci un stânc. A plătit totrochia, luna de miere în Transilvania, darurile scumpe. Familia șoptea: Andreea și-a găsit prințul.
Primii ani au fost idilici. S-a născut Vlad, apoi Ioana, mutarea într-o casă la Snagov, week-end-uri în familie Apoi, încetul cu încetul, Andreea s-a închis. Zâmbetele i s-au estompat, răspunsurile au devenit evazive. Totul e bine, spunea, cu o voce goală. Instinctul meu de mamă știa.
Într-o dimineață, neputând suporta, o sun. Tăcere. Trimit un mesajcitit, fără răspuns. Mă urc în primul tren spre Snagov. Surpriză, îi spun. Era o minciună.
Sare din piele când deschide ușa. Nicio bucurie, doar stinghereală. Se refugiază în bucătărie. Mă joc cu copiii, pregătesc cina, rămân peste noapte. Seara, soțul ei ajunge târziu. Un fir de păr blond lipit de sacou, un parfum străin. O sărută mecanic. Ea își întoarce privirea.
Noaptea, mă trezesc să beau apă. Pe balcon, el șoptește la telefon: În curând, dragă Nu știe nimic. Paharul îmi tremură în mână. Mi se face greață.
La micul dejun, o confrunt: Știi? Își pleacă ochii. Mamă, lasă. Totul e bine. Povestesc ce am văzut, ce am auzit. Repetă, ca un mantra: E un tată bun. Ne oferă tot. Dragostea trece.
Mă închid în baie să plâng. Fiica mea nu e decât o umbră complice. Își schimbă demnitatea pentru geanti de la Louis Vuitton și vacanțe la Mamaia.
Seara, mă iau la harță cu soțul ei. Ridică din umeri: Nu o părăsesc. Plătesc facturile. Ea preferă să nu știe. Vezi-ți de treabă.
Și dacă îi spun tot?
Știe. Închide ochii.
Șoc. În trenul de întoarcere, sufoc. Soțul mă imploră: Nu insista, o vei pierde. Dar deja am pierdut-o. Se stinge, zi de zi, lângă acest bărbat care adună amante.
Mă rog ca într-o dimineață, în fața oglinzii, să-și amintească că merită mai mult. Că onoarea valorează mai mult decât banii. Să ia copiii și să plece.
Eu? Eu voi rămâne aici. Chiar dacă mă respinge. O mamă nu renunță niciodată. Nici când durerea îi sfâșie inima.
Viața ne învață că uneori tăcerea e complicitate, iar dragostea adevărată cere curajul de a spune adevărul, chiar dacă doare.
