Se întâmplase cu mulți ani în urmă, când atât eu, cât și soțul meu, eram nevoiți să stăm acasă din cauza unei carantine care cuprinsese întreg orașul Harkov. Toate treburiile noastre obișnuite se opriseră, iar banii începeau să se termine. Mai aveam încă o săptămână până la ziua de leafă, iar în portmoneu rămaseseră doar câțiva grivne.
Firește, încercam să ne ținem tari frigiderul nu era încă gol, iar pe atunci mai aveam și glume de spus pe seama necazurilor. Dar, pe măsură ce zilele treceau, simțeam că trebuie să găsim de undeva bani, cât de puțini, ca să ne ajungă până la salariu.
Atunci ni s-a luminat mintea: unul dintre cunoscuții noștri, căruia îi împrumutasem niște bani nu era sumă mare, dar ne-ar fi prins bine acum. În timp ce eu puneam apă pentru ceai pe samovar, soțul meu, Alexei, găsise numărul lui pe o hârtiuță veche și l-a sunat imediat. La început, Alexei a vorbit aspru, cerându-și banii înapoi de urgență. Dar, când celălalt a răspuns, tonul soțului meu s-a schimbat brusc a început să rostească scuze și să ofere cuvinte de compătimire.
Când a închis telefonul, Alexei mi-a povestit, vizibil încurcat: se pare că mama debitorului murise, și acesta era încă în doliu. Cum altfel să procedăm, ca niște oameni cinstiți? Am spus că, desigur, mai poate aștepta rambursarea.
Au trecut câteva săptămâni. Într-o zi, hotărâsem împreună cu Alexei să gătim ceva gustos și am mers la bazar, prin Piața Centrală din oraș. Am cumpărat legume, cartofi, ceapă, foi de dafin tot ce ne trebuia. Pe când ieșeam, în fața noastră, la tejghea, cine să apară? Mama debitorului nostru aceea despre care ni se spusese că a murit! Am încremenit acolo, fără cuvinte.
Niciodată nu am văzut la Alexei o asemenea supărare. În mașină, nu a spus nici un cuvânt, ci a întors imediat și am pornit spre casa datornicului. Am ajuns, am bătut la ușă pe el nu-l țineau picioarele de beat ce era și, culmea, a început să spună că nu are intenția să restituie datoria.
Simțeam cum răbdarea lui Alexei era la capăt. Aproape că s-a ridicat să-l ia de guler, când omul s-a înmuiat dintr-o dată și a mărturisit că, de fapt, și-a amintit mai întâi de datorie și nu avea de unde să scoată banii. Minciuna i s-a părut ieșirea cea mai ușoară. A intrat în cameră și s-a întors cu suma noastră. Ne-a dat banii, iar de atunci, pe la noi nu a mai trecut.
Mă uit în urmă la acele zile și mă întreb: cum să mai ai încredere în oameni după așa ceva? După asemenea întâmplare, sufletul începe să-ți fie mult mai prudent și nu mai crezi cu una-cu două în vorbele altora.
