**Leneșă sau neînțelegere? Când vizita soacrei devine un coșmar emoțional**
Ești cu adevărat leneșă! Așa se primesc oaspeții? vizita soacrei mele s-a transformat într-un adevărat coșmar.
Îmi amintesc din copilărie o regulă simplă: un oaspete trebuie primit cu respect și căldură. Mama mea adora să gătească, iar fiecare vizită a prietenilor sau a familiei se transforma într-o sărbătoare. Cu sora mea, o ajutam în bucătărie, tata se ocupa de curățenie totul se făcea împreună, cu dragoste. Acea atmosferă plină de bunătate, de arome delicioase și de râsete răsunătoare mi-a marcat copilăria. Visam să recreez același ambiant în casa mea când voi fi mare. Dar viața, uneori, ne pregătește alte scenarii.
Când m-am căsătorit cu Dragoș, am decis să-i invităm pe cei dragi la noi ai mei și ai lui. Am acceptat ideea cu bucurie, pentru că mi-a amintit de casa părintească. Locuința noastră a devenit repede un loc de întâlniri calde, de discuții nesfârșite și de seri luminate. Dar într-o zi, a sosit ea. Mama lui Dragoș. O femeie energică, severă, cu un caracter puternic. Părea amabilă și primitoare, dar în spatele zâmbetului ei se ascundea o ironie tăioasă, greu de digerat.
La început, am încercat totul. La fiecare vizită, curățam până strălucea tot, pregăteam mâncăruri speciale, voiam să o impresionez. Dar soacra mea părea hotărâtă să critice din prima clipă. La prima ei vizită, după ce a aruncat o privire peste masă, a clătinat din cap:
Asta e tot ce ai putut face? Ce lipsă de imaginație. Aș fi mâncat mai bine acasă.
Inima mi s-a strâns, pusese toată dragostea mea în acel prânz. Dar n-am spus nimic educația nu-mi permitea să răspund. Mi-am promis să mă depășesc data viitoare. Apoi a venit ziua de naștere a lui Dragoș. Am petrecut ore întregi pregătind, căutând rețete rafinate, dorind să servesc un ospăț de excepție. Masa era încărcată de bucate. Speram, în sfârșit, pentru un cuvânt bun.
Dar de îndată ce a intrat în bucătărie, fața i s-a înnegurat. Nici măcar nu s-a așezat la masă. A inspectat fiecare fel de mâncare, a mirosit, apoi a spus:
Doamne, glumești? Asta numești tu masă de sărbătoare? Totul e prea sărat, plăcinta e uscată, salatele fără gust. Chiar știi să gătești?
Nu m-am putut abține. Am părăsit masa și m-am refugiat în dormitor, plângând în pernă. Îmi reveneau în minte cuvintele mamei: Ești o adevărată gospodină, te vei descurca. Da, dar nu în fața soacrei mele. Ea a continuat:
O să te învăț eu cum se gătește. Vino la mine acasă, să vezi cum arată o masă adevărată. Asta e o rușine. Dragoș chiar n-a avut noroc cu tine.
Am avut poftă să-i răspund, să spun tot ce aveam pe suflet. Să-i spun cât de obositor era să organizez fiecare masă, cum încercam să fiu o soție bună, fără să mă plâng, fără să-l mustru pe soțul meu pentru lipsa lui de ajutor, chiar și când eram istovită. Dar am tăcut. Iar Dragoș… El a rămas și el tăcut, de parcă nu-l privea. Abia după ce au plecat oaspeții s-a apropiat și a șoptit:
Îmi pare rău. N-o mai invit. A trecut de limite.
Am dat din cap, fără să spun nimic. Ceea ce m-a rănit cel mai tare nu au fost criticile soacrei cu timpul, m-am obișnuit. A fost liniștea soțului meu, indiferența lui, de parcă eforturile mele erau invizibile, nesemnificative. Atunci am înțeles: nu mâncarea contează, nici masa perfectă. Ci să ai lângă tine pe cineva care te susține, chiar dacă servești doar paste cu unt.
